Il me suffit de fermer les yeux, pour effacer l’image de boa constrictor de tes branches et de les ouvrir à nouveau, quelques instants plus tard, de l’autre côté de la cime, celle qui se confond avec le bleu absolu du ciel. Par ma bouche, avec laquelle je suis en train de goûter à la liberté, que tu as souverainement choisie pour soutenir le ciel infini. Je sens un parfum de fins spiritueux. Mes narines sont frémissantes, comme si j’étais face à un danger inconnu ; je tente une nouvelle fois de comprendre pourquoi il est si difficile pour les hommes de déchiffrer ton langage, alors que tout ce que tu nous dit semble si léger : il suffit de te voir, ta propre image, de te sentir, d’écouter ta parole, ta voix pour les enfants de la terre.

Regardez, ma main dessine un autre sourire pour toi, qui coïncide avec la ligne de danger dans laquelle les cellules vivantes ont été unies et ton éternité verte se construit, comme une élégie monumentale du cosmos. Et je n’ai pas le droit à l’erreur. Si une seule brise faisait trembler ma main, je dénaturerais le sens de l’élément végétal, le sens de ta voix dont nous sommes tous faits, et le temps cesserait d’exister. Tes feuilles ne jauniraient plus, ni ne tomberaient. Au printemps, il n’y aurait plus irruption des bourgeons, et mon fils ne serait pas né. Le cycle de vie cesserait, les gouttes de pluie, pétrifiées entre ciel et terre, seraient disséminées en atomes invisibles et couvriraient ton image colossale d’un éternel vert pur. Notre vie éphémère de plastique et de fumée transformerait le miracle du baiser divin d’où tu es né en une malédiction. La chlorophylle se transformerait en trinitrotoluène.

Pourtant, dès maintenant ta voix, ton langage végétal, attire le baiser sur ma bouche. Il me fait écouter avec mes lèvres, ma peau, mes os qui deviennent fluides, translucides.

De mon épiderme, de mes cheveux, de mes ongles, j’écoute. Et tu me traverses comme un bateau chaleureusement bruissant. Celui qui est à la barre, le capitaine aux yeux verts, c’est toi et c’est moi.

Mes bras t’embrassent, ils s’enfoncent dans tes branches, caressant les cheveux des feuilles, dont ma bouche est pleine d’arômes inconnus, en buvant à ton souffle pour survivre à l’âge de plastique et de la fumée. Et, Dieu soit loué, nous deux, l’homme et l’arbre, tremblons comme la lune sur l’eau, nos corps articulés l’un à l’autre, et dans notre baiser je ressens une seule salive et un simple avant-goût de fruits mûrs. Cela signifie que nous sommes encore vivants. Pourtant, nous sommes, l’un et l’autre à la fois, à la croix de l’âge. Et, venu je ne sais d’où, un parfum de chèvrefeuille nous envahit vaguement.

Texte, illustration et traduction : Val Mănescu

Limbaj vegetal

Îţi ating rădăcina plină de riduri cu talpa şi simt vibraţia tentaculelor care te ţin înfipt şi drept în scoarţa pământului. Cu un deget îţi ating ramura cea mai de jos, îi urmăresc conturul aproape insuportabil de curajos ca şi cum aş desena-o cu mâna mea, dacă m-ar fi dăruit Dumnezeu cu talentul său de creator.

Mi-e de ajuns să închid ochii, ca să şterg imaginea de boa constrictor a crengilor, şi să-i deschid după o clipă pe partea de sus a coroanei, cea care se îngemănează cu absolutul seninului. Prin gura mea sorb libertatea cu care suveran ai ales să sprijini cerul nesfârşit. Miroase a alcooluri fine. Nările îmi freamătă de parcă m-aş afla în faţa unui hazard necunoscut şi mai fac o încercare să înţeleg de ce le este oamenilor atât de greu să-ţi desluşească limbajul, când tu, ca să le grăieşti, n-ai nevoie decât de lumină, îţi este suficient să-ţi arăţi propria imagine, rostul şi rostirea, vocea ta către fii pământului.

Uite, mâna mea îţi desenează încă un zâmbet care coincide cu linia hazardului în care ţi s-au unit celulele pline de viaţă şi ţi s-a construit verdea eternitate, ca o monumentală elegie a Cosmosului. Şi nu am voie să greşesc. Dacă o simplă adiere ar face să-mi tremure mâna, aş deturna sensul elementului vegetal, sensul vocii tale din care cu toţii suntem plăsmuiţi, iar timpul ar înceta să existe. Frunzele tale nu s-ar mai îngălbeni şi n-ar mai cădea. În primăvară muguri noi nu ţi-ar mai răsări, iar fiul meu nu s-ar mai naşte niciodată. Ciclul reînnoirii ar înceta, stropii de ploaie încremeniţi între cer şi pământ s-ar desface în atomii lor nevăzuţi şi s-ar suprapune

peste colosala, eterna ta imagine de verde pur. Viaţa noastră efemeră, de plastic şi fum, ar transforma minunea sărutului divin din care te-ai ivit într-un blestem. Clorofila s-ar preface în trinitrotoluen. Însă acum, vocea ta desenează sărutul pe propria-mi gură, într-un langaj vegetal. Mă face s-o ascult cu buzele, cu pielea, cu oasele care-mi devin fluide, străvezii.

Cu epiderma, cu părul, cu unghiile mă face s-o ascult. Şi mă străbate ca o corabie cald foşnitoare. La timonă sunt eu, comandantul cu ochi verzi.

De aceea, braţele mele te îmbrăţişează şi ţi se adâncesc printre ramuri, mângâindu-ţi pletele de frunze, de aceea gura mea e plină de arome nedesluşite, încercând să-ţi soarbă respiraţia pentru a supravieţui epocii de plastic şi fum.

Şi, slavă Domnului, noi doi, om şi arbore, tremurăm precum luna în apă, cu trupurile lipite unul de altul, şi simt în sărutul nostru o singură salivă şi un singur gust de fruct pârguit. Semn că suntem vii. Încă.

Suntem amândoi la o încrucişare de epoci. Şi, nu ştiu de unde, năvăleşte parfum de Mâna Maicii Domnului.

Val Mănescu